Cortegiul funerar trecea în grabă…
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.
În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.
