Tipar de formă

În gloria ce, parcă, mă mai poartă,
E-o veşnică, nedreaptă, zbuciumare
Şi ca un gînd nedesluşit de soartă
N-am nici dureri, cum n-am nici alinare.
Şi astfel neştiind nici azi ce fi-va
Adun aici cu toată palma stinsă
Pentru atunci cînd gîndul birui-va
A nopţilor credinţă neînvinsă.

Dacă încerc s-adun, fără urmare
Pot să împart mereu necugetarea,
Cerut de-mi e, răspund la întîmplare
Ca să rămână-ntreagă întrebarea.
Şi tot la fel, astfel ca mai-nainte
Scăderea va vorbi şi pentru mine
Dar nici acum nu am măcar cuvinte
Să mai descriu un drum bătut de tine.

Însă-ţi apleacă fruntea ta senină
Pe pieptul meu rănit, pe drum, de gînduri
Şi vei afla, doar astfel, o lumină
Din orbitoarea beznă-a unor rînduri.
Am colindat un timp cu vorba frîntă,
Din toate am cules strivite vise,
Acum, doar tu mi-ai mai rămas, înfrîntă
De rîul unei lacrimi compromise.

Priveşte şi înalţă-ţi ochii-n soare
În nopţile ce nu mai poartă stele
Ai să citeşti, prin gînd, ce mă mai doare
Fiind mereu, mai singur, printre ele.
Sub fumul întinat de noi contururi
Nici pasul nu mai e ce e să fie,
Acum, în veci şi veşniciei pururi,
Am fapte, nu o umbră de mîndrie.

Ultimul discurs al lui Manole

Manole, acolo sus
S-a-nchinat precum Iisus,
Cînd cei nouă meşteri mari,
Încercării temerari,
Din lemn aripi şi-au făcut,
N-au zburat, doar au căzut
Și-au rămas în veşnicii
Un altar de temelii.

Într-un ultim, lung, cuvînt
A cuprins un legămînt:

-Ana, iartă-mă... acum,
plec şi eu pe-acelaşi drum...

Am trecut de ce-a fost rău,
Zid făcut-am trupul tău,
Mi-a rămas doar să privesc
Cum ceilalţi se prăbuşesc.

Ana,-n locu-acesta sfînt,
Eu sînt de pe-acum pămînt,
Am zidit atît de greu,
Te-am jertfit şi mor şi eu.
Am sfîrşit, şi eu sfîrşesc,
Alţii vin şi pribegesc,
Dar şi ultimul cuvînt
E-un blestem către pămînt.

Unde astăzi am să cad
Apa să-şi croiască vad,
Să se facă un izvor
La nimic folositor,
Rău la gust, mereu murdar,
Apă cursă în zadar,
Izvorînd din trupul meu,
Că n-am nici un Dumnezeu.

Copilu-l aud plângînd,
Lacrima lui îmi e gînd...

Ana, nu mă mai privi...
Tu, ca zid, vei tot trăi...

Poate sînt un om nedemn,
că îmi pun aripi de lemn,
Şi la ultimul hotar
mă dau eu luminii-n dar...
Deci adio, şi-i firesc
Şi mai mult să te iubesc.

Scrisoare (III)

Mă îndemni cu şoapte dezbinate
Şi-mi clădesc palat de bucurie
Ca prin zile mult, prea mult, uitate
Să-mi refac uitata mea mândrie.
Îmi săruţi o şoapta-nlăcrimată
Plînsă într-un rest de amintire
Ca să-mi sugerezi, ca mod de plată,
Un îndemn spre ură şi iubire.

Caut înţelesuri răzbunării
Pînă în absurdul cel sălbatic
Ca să dau motive înserării
Să-mi arate focul în jăratic.
Vara dacă-ar fi însîngerată,
Mi-aş simţi speranţa cabotină
Morţii m-aş mai da, măcar o dată,
Să prefacă bezna în lumină.

Mă îndemni cu lacăte şi druguri
Să despart iubirile cu ură
Şi s-aprind făcliile pe ruguri
Ca să văd cât sufletul îndură.
Îţi răspund credul dar provizoriu
Că-mpreun o vară cu o toamnă,
Dar eu ştiu că-i totul derizoriu,
Timpul nu-i motivul ce mă-ndeamnă.

Cu regrete îmi răpun voinţa,
Dus de gînd în prag de disperare,
Acceptînd că numai suferinţă
Mă mai scapă de destrăbălare.
Am un alibi de foc, fierbinte,
Că mi-ai fost motiv de răvăşire,
Şi-mi spuneai că mergem înainte
Dar ştiai că-i vorbă de-amăgire.

De n-am...

De n-am în fapte tot ce-nseamnă
În chintesenţă bucuria,
Degeaba gîndul mă îndeamnă
Să nărui lanţul şi robia.

Simt pragul ce-mi sugrumă şoapta
Lovind din plin cu-n bici al morţii,
Voind fără de sensuri fapta
Ce joacă doar pe cartea sorţii.

De n-am prin mine ce mă doare
Mai rău voi fi bolnav de toate
Degeaba voi privi la soare
Şi voi da iama-n nopţi uitate.

Mi-s leacurile ca o boală
Şi noaptea doar un pas spre moarte,
Mi-e plină-i mintea, şi mi-e goală
Când firu-n şapte îl desparte.

De nu mă-mbată şoapta serii,
Un gînd postum mă va cuprinde
Ca, prins în chingile plăcerii,
Să vreau absurdul a-l pretinde.

Încă mai am ceva degeaba...
Fapte de noapte ca-mplinire,
Dar drumul mi-e cuprins de graba
De a trăi întru iubire...

Plânset de ecou

Să plîngi iar, desiş frumos
Astăzi eşti şi n-ai folos,
Gheaţa-i spartă doar de frig
Şi ca un nebun îţi strig:

Viaţa-i viaţă cum vrea ea,

N-are cum fi altcumva,

Totu-i vechi, nimic nu-i nou,

Chiar şi-un gînd are ecou...

Să plîngi iar pădure-n gînd
Că vei fi la joagăr rînd,
În lumina din lumini
Poţi să vezi şi mărăcini.

Nu în pace ci-n război

Mor cei bravi şi-ajung eroi,

Pe Pământ luptele-s vechi

Între şoapte neperechi.

Să plîngi iar copac stingher,
Cît ai fost plin de mister
Aiscos adevăr din sorţi
Şi-ai reînviat din morţi.

La-nceput multe-s doar vis,

Fără iz de compromis,

Cînd absurdul e firesc,

Vieţile se războiesc.

Însă plîng la fel şi eu
Şi voi fi un plîns mereu,
Cît mai pot să mă mai îngîn
Înrobit să-mi fiu stăpîn.

Viaţa ca viaţă se vrea,

Nu doar gând în mintea mea,

Gîndul, cînd n-are ecou,

Se vrea umbră de cavou...

Continuare

În clipele arzînde

a nopţilor vacante,

Cu gîndul şi cu fapta

aproape de-a mea urmă,

O şoaptă şi o noapte

trecutul meu îl scurmă,

Lăsîndu-mi vagi iluzii,

ascunse şi secante.

Din fosta mea dorinţă,

de soare şi zăpadă,

Simt numai ceaţa toamnei

cu frunze de decor,

Înaltul care cade

din ultimul lui zbor,

În amintire tristă

a formei de paradă.

Şi fără sărbătoare,

o urmă de scînteie,

Îmi umple cu trecuturi

paharele de vin

Dar buzele-mi scrobite

îl simt a fi venin

Ce-n plânsuri îmi transformă

fărâma de idee.

Pe umeri îmi apasă

cu sîrg nimicia,

Cortina vîrstei noastre

pe frunte lasă semne,

Ca o eternă clipă

prin forme să se-nsemne

Pe un stindard ce-şi are

emblemă bucuria.

And remember...

...lui Nichita Stănescu

And remember... cartea s-a sfîrşit,
Adevărul nu este viaţa...
Iar începe-o zi cu-n asfinţit,
Orizontul mărgineşte ceaţa...

Soarele nu poate-nvinge ceaţa...
Spartă-n ciobori este dimineaţa...

Spartă-n ciobori este dimineaţa...
Soarele nu poate-nvinge ceaţa...

Peste seară iar coboară ceaţa,
Ziua s-a-nceput cu-n asfinţit,
Amintire doar mai este viaţa...
And remember... cartea s-a sfîrşit.