Vis pe lizieră

Un vis frumos s-a spulberat
Şi noaptea s-a lăsat tăcută,
Era senin şi s-a-nnorat,
A vieţii vreme-mi e trecută...
În fapta ta e gîndul firii
Şi răzbunare şi complot,
Zorind o formă a-mplinirii,
Te-ai dus, plecînd cu vis, cu tot.

Cînd eu bat drumul spre prăpăd
Eşti oaza mea din nălucire,
Trecut nu am cînd nu te văd,
Tu mi-ai dat viaţă prin iubire.
Distanţele nu-s doar distanţe,
Ci ani-lumină de destin,
Am adunat cîndva speranţe
Azi doar speranţe mai susţin.

Mi-e dor de şoapta de mister,
De-al faptei rost mereu fiebinte,
De-a ști că vrei mereu să-ţi cer
Să nu te faci cumva cuminte.
Petală-a nopţii spulberate,
Eşti setea mea fără hotar,
Dă-mi înrobiri nemăsurate
Dar vreau să gust al tău nectar.

Destinul simt trecînd pe-aproape,
E noapte, nu ştiu ce să fac...
Plutind pe-nstrăinări de ape,
Vorbesc cu visele ce tac
Un vis frumos s-a spulberat
Şi-a început o nouă eră,
Mă-ntreb de ce vei fi uitat,
Că drumu-i și o lizieră...

Alb de mai

Speranţă caldă, minunată
Şi vis de toamnă-sîngerat,
Mi-e dor de vremi de atădată,
Unde mai eşti, de ce-ai plecat
Albastră rază ce scînteie
Peste întregul necuprins,
Eşti cer de toamnă în idee
Pe un pustiu de lună-ncins.

Gîndul spre tine e năvalnic,
Chiar infinitul e pustiu,
Ideile au iz zburdalnic,
Și te iubesc şi-atît mai ştiu.
Fii iar o rază rătăcită
În visul blînd al lunii mai,
Că prea-i lumina părăsită
De cei mai albi din albii cai.

Şi va veni aceeaşi iarnă
Cu ţurţurii încărunţiţi
Şi cerurile or să cearnă
Doar paşii mei înzăpeziţi.
În șoapta blîndă-a primăverii
Fii nimbul gîndului curat,
Şi mai cobori, în pragul serii,
Fugind din cerul înstelat.

Planton

Sunt de planton, în avangardă,
Pe frontul unui crez uitat
Dintr-o dorinţă revanşardă
A celor ce au tot furat...
Nu vreau nimic să se ascundă
Iluminat de flăcări mici,
Şi nu să nu se-mtrepătrundă
Cu ţelul unor venetici.

Şi caut clipa rătăcită
În tot ce rătăcire-a fost,
Dar tot mai plînge o ispită
Că nu-i găsesc nici fel nici rost.
Dînd nopţii-ntreaga libertate
În gînduri mai clădesc un gînd,
Dar nu am pe deplin dreptate
Că-n târguri chiar credinţa-mi vînd.

Capitulard, sunt o statuie
De focul vieţii măcinat,
Nu-s un Hristos ţintit în cuie,
Sunt doar cu vise îmbătat.
Cu pasul meu de rătăcire,
Presimt că drumu-i răctăcit...
Am spus prea grabnic împlinire
La câte-au fost de-am întîlnit.

Ca haină rece, de paradă,
Din umbra ce o-ntunec eu,
Chem ploaie, viscol şi zăpadă
Şi adevăru-l chem mereu.
Din tot ce azi mă încălzeşte
Culeg aceleaşi înrobiri
Şi mai nimic nu-mi aminteşte
Că-n fapt rănesc şi amintiri.

Plătesc, în rate, cu dobîndă,
Fără să ştiu ce tot plătesc,
Fără să ştiu că stând la pîndă
Eu ura lumii o iubesc.
Mă-ntreb de ce mi-a fost dat, mie,
Ceea ce văd să povestestesc,
Deşi, de prin copilărie,
Nu vreau nimic să-mi amintesc?

În lumînarea aburindă
Îmi zace tainic gînd infam
Iar gheaţa vrea să se aprindă
Şi să dispară, gram cu gram.
Păzind a nopţii barieră
Îmi trece timpul monoton...
Cred însă că şi lumea speră
Să-şi steie sieşi de planton.

Prag etern

Din pragul Dunării albastre,
Chemaţi de doruri de-nălţare,
Am căutat spre zări sihastre,
Spre ceruri fără de hotare.
Sub cerul nopţilor din vise
Plutind pe taina unui val,
Pornim spre creste necuprinse,
Un mal suntem urniţi spre mal.

Prin picăturile zăpezii,
Cu primul pas al dimineţii,
Am răvăşit ceasul amiezii,
Şi diafana rouă-a ceţii.
În gînd, apusului de soare,
I-am spus un crez şi-un legămînt
Şi-ntreaga, veche depărtare,
Ne-a nins pe creştete avînt.

Urmaşi ai vijeliei sfinte
Stindard al timpurilor terne,
Ne leagă tainic legăminte
De dăinuirile eterne.
Din pragul malurilor noastre,
Pe creste-adesea poposim
Şi valul Dunării albastre
În roi de stele îl privim.

Plouă iar în Făgăraș

Plouă iar, în Munţii Făgăraş,
Din înalturi pline de zăpadă
Şi-şi clădeşte visul trist sălaş
Nelăsînd mai multe să se vadă.

Prevestind izbăvitoarea punte,
Cînd spre alte vremuri se îndeamnă,
Se avîntă umbrelele cărunte
Într-un cer al timpului de toamnă.

Plouă iar, mărunt, în Făgăraş
Dintr-o geană arsă de lumină
Soarele strivit într-un ogaş
Seamănă, cumva, cu luna plină.

Pravila din şoaptă-i luminoasă,
Însă ziua-i grea şi-ntunecată,
În orînduirea oneroasă,
Risipită, lacrima-i uitată.

Plouă iar, încet, în Făgăraş
Ca-n orgia viselor pierdute
Adunînd colindul unor paşi,
Peste începuturi osîndite.

Crestele au nori de zi senină
De un alb al ochilor de gheaţă,
Cuprinzând în nimburi de lumină
Oameni plini de dragostea de viaţă.

Oameni plini de viaţă,

oameni plini de zbor

Oameni printre oameni,

oameni ce nu mor.

Oameni plini vise,

oameni plini de zbor,

Oameni printre oameni,

oameni ce nu mor.

Tipar de formă

În gloria ce, parcă, mă mai poartă,
E-o veşnică, nedreaptă, zbuciumare
Şi ca un gînd nedesluşit de soartă
N-am nici dureri, cum n-am nici alinare.
Şi astfel neştiind nici azi ce fi-va
Adun aici cu toată palma stinsă
Pentru atunci cînd gîndul birui-va
A nopţilor credinţă neînvinsă.

Dacă încerc s-adun, fără urmare
Pot să împart mereu necugetarea,
Cerut de-mi e, răspund la întîmplare
Ca să rămână-ntreagă întrebarea.
Şi tot la fel, astfel ca mai-nainte
Scăderea va vorbi şi pentru mine
Dar nici acum nu am măcar cuvinte
Să mai descriu un drum bătut de tine.

Însă-ţi apleacă fruntea ta senină
Pe pieptul meu rănit, pe drum, de gînduri
Şi vei afla, doar astfel, o lumină
Din orbitoarea beznă-a unor rînduri.
Am colindat un timp cu vorba frîntă,
Din toate am cules strivite vise,
Acum, doar tu mi-ai mai rămas, înfrîntă
De rîul unei lacrimi compromise.

Priveşte şi înalţă-ţi ochii-n soare
În nopţile ce nu mai poartă stele
Ai să citeşti, prin gînd, ce mă mai doare
Fiind mereu, mai singur, printre ele.
Sub fumul întinat de noi contururi
Nici pasul nu mai e ce e să fie,
Acum, în veci şi veşniciei pururi,
Am fapte, nu o umbră de mîndrie.

Ultimul discurs al lui Manole

Manole, acolo sus
S-a-nchinat precum Iisus,
Cînd cei nouă meşteri mari,
Încercării temerari,
Din lemn aripi şi-au făcut,
N-au zburat, doar au căzut
Și-au rămas în veşnicii
Un altar de temelii.

Într-un ultim, lung, cuvînt
A cuprins un legămînt:

-Ana, iartă-mă... acum,
plec şi eu pe-acelaşi drum...

Am trecut de ce-a fost rău,
Zid făcut-am trupul tău,
Mi-a rămas doar să privesc
Cum ceilalţi se prăbuşesc.

Ana,-n locu-acesta sfînt,
Eu sînt de pe-acum pămînt,
Am zidit atît de greu,
Te-am jertfit şi mor şi eu.
Am sfîrşit, şi eu sfîrşesc,
Alţii vin şi pribegesc,
Dar şi ultimul cuvînt
E-un blestem către pămînt.

Unde astăzi am să cad
Apa să-şi croiască vad,
Să se facă un izvor
La nimic folositor,
Rău la gust, mereu murdar,
Apă cursă în zadar,
Izvorînd din trupul meu,
Că n-am nici un Dumnezeu.

Copilu-l aud plângînd,
Lacrima lui îmi e gînd...

Ana, nu mă mai privi...
Tu, ca zid, vei tot trăi...

Poate sînt un om nedemn,
că îmi pun aripi de lemn,
Şi la ultimul hotar
mă dau eu luminii-n dar...
Deci adio, şi-i firesc
Şi mai mult să te iubesc.