Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!

Femeie, tu, Marie

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat, presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.

Vremea..., timpul...

Vremea trece, timpul trece,
Vântul iernii-i iarăşi rece,
Caut umbra de lumină
Să fiu absolvit de vină!

Vremea trece, timpul trece,
Simt că-n jur e totul rece,
Ştiu că nu am nici o vină,
Când văd lacrimi în lumină.

Vântul iernii-i iarăşi rece,
Simt că şi prin suflet trece,
Dar mă-mpinge spre lumină
Să ştiu ce va fi să vină.

Caut umbra de lumină,
Ştiu că toţi mă văd de vină,
Vremea fără voie trece,
Simt că iarna-i tot mai rece.

Să fiu absolvit de vină
Mi-aş da foc... Şi vreau lumină,
Şi când toţi se plâng că-i rece
Eu le-arat că timpul trece.

Destin în haos

Va fi un mâine ars de-atâta soare
Încât şi noaptea se va lumina,
Din când în când, iluzii trecătoare
Al gândului hotar vor asalta.

Voi da o clipă ceasul înainte
Să pot privi ce ştiu că va urma,
Să simt că sunt strivit printre cuvinte
Când nimeni nu-nţelege fapta mea.

Şi ceasul să o ia din nou la fugă,
Să uit că timpul poate exista,
Să mai agăţ de minutar o rugă...
Ceea ce sunt, normal, se va uita...

Doar pasul pus prin timpuri trecătoare
Va fi însemn că umbrele rămân,
Că, învelind o lacrimă în soare,
Dezastrul lumii pot să îl amân.

Neştiutor devin fără de veste
Când toţi se-ntreabă câte pot să ştiu,
Rearanjez a vieţilor poveste
Şi nu-nţeleg de ce adorm târziu.

Când complicaţii tot mai inutile
Redirijează gândul spre contrar,
Din nopţi fac doar hotarul dintre zile
Şi-ntrezăresc un joc ascuns, murdar.

Iar viitorul parcă e o carte
La care-am scris şi încă am de scris,
Şi înţeleg că timpul e pe moarte,
Nemaiputând avea un sens precis.

Eternitatea încă e emblema
Machiată cu un fard contrafăcut,
Extrapolând consensual dilema
Excesului de haos absolut.

Când toate-s fără sens, cum unii vor,
Eu sunt un ghimpe-n ochii tuturor.

Regăsirea în lumină

Nu mai există lacrimi la vedere,
Există focul care arde crunt,
Am regăsit lumina... Am putere
Să spun ceea ce-am fost, ce astăzi sunt.

Stihii păgâne ne-au lovit cu ură,
Ne-au aruncat în valuri de furtuni,
Dar va urma o plată pe măsură,
Şi focul va da iama-n uscăciuni.

Nici o poruncă nu ne va supune,
Destinul ce ne e dat şi ne e scris,
Noi ne vom fi altar şi rugăciune,
Şi vom privi trecutul ca un vis.

Un foc înalt spre ceruri ne va duce,
Ocrotitor, curat şi-mplinitor,
Să înţelegem că într-o răscruce
Ajuns-am duşi, deloc întâmplător.

Vom regăsi stindardele de luptă
Şi vom lupta... mereu de neînfrânt,
Urcând o pantă, pentru mulţi abruptă,
Vom şti că unii ne-au săpat mormânt.

Sunt condamnat să sufăr în tăcere,
Şi-s acceptat doar dacă nu vorbesc,
Dar adevărul simt că-mi dă putere
Să spun că viaţa-i dar Dumnezeiesc.

Nu-mi este frică, ştiu continuarea,
Vom fi iar noi... aşa ne este dat,
Aşa vom arăta că răzbunarea
Pe noi spre înălţimi ne-a îndreptat.

Cu ochii am curaj să văd lumina
Ce idioţii-au vrut-o pentru ei...
Eu iau mereu asupră-mi toată vina,
S-avem mereu credinţă în idei.

Nu m-a învins nici ura, nici minciuna,
Acum dă-mi mâna... A trecut furtuna.

Invaziva cifră trei

A fost să fie trei, o cifră-a mea,
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.

Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.

Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.

Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.

Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.

Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.

Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.

Mai ştii…

Cortegiul funerar trecea în grabă…
-Mai ştii… ţi-am murmurat atunci şoptit,
Cînd se va vinde toamna la tarabă,
Omul va fi, prin sine, obidit!
Şi ţi-am cerut, prin fulgerele sorţii,
Să-nclini paharul vieţii de înrobire,
Ca prin depline resturi şi proporţii
Să mă imparţi în vis şi amintire.

În urma sa trecea încet fanfara…
-Mai ştii… mi-ai spus că nopţile-au albit,
Cînd cerul va ucide primăvara,
Vom şti doar noi ce vremuri au murit!
Şi te voi aduna din nopţi de sînge
Într-un pocal cu rost de amintire,
Iar tu, plîngînd, voi învăţa a plînge
Fostul firav destin de fericire.