Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

Te văd în vis

În vis mi-apari şi-n vis mă vezi,

În suflet totdeauna-mi eşti,

Şi-n vise poti să te încrezi

Trâind dorinte omeneşti.

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.
Azi ştim că am trăit, cândva, degeaba,
Şi-am rătacit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Altfel ni-i dat să ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!
Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrăditi de-al vieţilor tumult.

Prin vis ti-e dat să întelegi

De ce în gand îti sunt mereu,

Şi cum nu poti să mă renegi,

Ne reuneşte Dumnezeu.

Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!

Femeie, tu, Marie

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat, presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.

Vremea..., timpul...

Vremea trece, timpul trece,
Vântul iernii-i iarăşi rece,
Caut umbra de lumină
Să fiu absolvit de vină!

Vremea trece, timpul trece,
Simt că-n jur e totul rece,
Ştiu că nu am nici o vină,
Când văd lacrimi în lumină.

Vântul iernii-i iarăşi rece,
Simt că şi prin suflet trece,
Dar mă-mpinge spre lumină
Să ştiu ce va fi să vină.

Caut umbra de lumină,
Ştiu că toţi mă văd de vină,
Vremea fără voie trece,
Simt că iarna-i tot mai rece.

Să fiu absolvit de vină
Mi-aş da foc... Şi vreau lumină,
Şi când toţi se plâng că-i rece
Eu le-arat că timpul trece.

Destin în haos

Va fi un mâine ars de-atâta soare
Încât şi noaptea se va lumina,
Din când în când, iluzii trecătoare
Al gândului hotar vor asalta.

Voi da o clipă ceasul înainte
Să pot privi ce ştiu că va urma,
Să simt că sunt strivit printre cuvinte
Când nimeni nu-nţelege fapta mea.

Şi ceasul să o ia din nou la fugă,
Să uit că timpul poate exista,
Să mai agăţ de minutar o rugă...
Ceea ce sunt, normal, se va uita...

Doar pasul pus prin timpuri trecătoare
Va fi însemn că umbrele rămân,
Că, învelind o lacrimă în soare,
Dezastrul lumii pot să îl amân.

Neştiutor devin fără de veste
Când toţi se-ntreabă câte pot să ştiu,
Rearanjez a vieţilor poveste
Şi nu-nţeleg de ce adorm târziu.

Când complicaţii tot mai inutile
Redirijează gândul spre contrar,
Din nopţi fac doar hotarul dintre zile
Şi-ntrezăresc un joc ascuns, murdar.

Iar viitorul parcă e o carte
La care-am scris şi încă am de scris,
Şi înţeleg că timpul e pe moarte,
Nemaiputând avea un sens precis.

Eternitatea încă e emblema
Machiată cu un fard contrafăcut,
Extrapolând consensual dilema
Excesului de haos absolut.

Când toate-s fără sens, cum unii vor,
Eu sunt un ghimpe-n ochii tuturor.