Eu nu mai ştiu nici întrebarea,
La care-ai vrea să îţi răspund...
Dar cred că drum nu e cărarea,
Şi nici că sacul n-are fund.
Cum nici nu-mi ştiu deplin puterea,
Doar faptele mă definesc,
Şi bucuria, şi durerea,
Şi tot ce nu-mi mai amintesc.
Din cîte-mi am în amintire,
N-am teamă că mă pot robi
Cele ce-mi sînt pură simţire
Cît pot trăi, cît pot iubi.
Chiar dacă, doar din întîmplare,
Mă vor lovi multe nevoi,
Ştiu că sînt toate trecătoare
Şi trec spre alte vremuri, noi.
Ascuns de vremuri desuete,
De gînduri reci, fără sfîrşit
N-am să mă las să mă îmbete
Cuvîntul cu un scop rostit.
Din toate cîte-au fost să fie
Şi cîte să mai fie-au fost,
Eu ştiu, de prin copilărie,
Că viaţa-şi are al ei rost.
Ştiu şi poveşti nenumărate
Şi cum e criza de destin,
Cînd visele mor înecate
În cupa plină cu pelin.
N-am renegat singurătatea
Dar nu am plîns pe-al ei altar,
Şi am ales ca libertatea,
Să-mi fie bornă de hotar.
Încă mai fug, uitând, de vise
Cînd cred că vin fără motiv,
Ca să-mi arate porţi deschise
Ce mi se-nchid intempestiv.
Şi lumii las, să mă vorbească,
Văzut tot ce e de văzut,
Că-mi este soarta omenească,
Şi am un drum de străbătut.
Am fugărit multe cuvinte,
Cuvintele pe urme-mi vin,
Şi mai mereu mi-aduc aminte
Că mai şi plouă din senin...
Cerul îşi schimbă iar culoarea,
Nimic nu-şi are de ascuns...
Mi-am amintit şi întrebarea...
Şi cred că tocmai ţi-am răspuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu