Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există

cei ce cred că doi e doi

Ca întreg firesc al vieţii

până chiar spre cea de-apoi,

Încă mai avem o şansă

de-a trăi în mod real

Adevărul ce dă forţa

de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,

cei ce dau clipei temei,

Regăsind în fapta firii,

ca urmare şi pe trei,

Încă poate, omenirea,

să privească-n viitor,

Acceptând, fără tăgadă,

că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există

cei ce merg, în doi, la pas,

Prin deşertăciunea vieţii,

când doar ea le-a mai rămas,

Încă se mai poate spune

că prezentul e etern

Şi dezmăţul fără margini

are un picior de lemn.

Dacă încă mai există

cei ce albul îl văd pur

Doar când nu-i atins de negrul

ce-i stă totuşi împrejur,

Încă vom găsi puterea

de-a vrea a ne curăţi,

De-a trăi şi restul vieţii,

fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există

cei ce-n urmă nu privesc

Şi de “doi” nu le e temă,

pe “unu” nu-l prea-măresc,

Încă viaţa-şi are dreptul

de a nu-şi dori muri,

Încă-şi are omul sensul,

de-a trăi şi de-a iubi.

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

Trecutul timpului prezent

Înghetaţă tot... ceasornicul refuză

Să îşi mai aibă mersul candenţat,

Ne râde-n faţă viaţa şi se-amuză

Că noi avem chiar sufletu-ngheţat.

Ai vrea să-mi spui, tu, oare, că-ţi e bine?
Eu ştiu că-ţi e ruşine să-mi spui tot,
Şi că, atunci când eşti doar tu cu tine,
Te-ntrebi cum, încă, eu, să tac mai pot...

Câteodată, rar, îmi dai de ştire
Şi-ţi aminteşti de timpuri care-au fost,
Chiar viaţa ta acum e-o amintire,
Iar timpul viitor nu-şi are rost.

Începe-n piept un ceas, uitat să bată
Şi-aşa de tine-aminte-ţi mai aduci...
Şi-ţi aminteşti alegerea-ţi ciudată
Când te-apucasei timpuri să seduci.

Iar azi, când simţi cum totul se comprimă
Şi tocmai tu baţi paşii doar pe loc,
Şi-ai devenit o simplă anonimă,
Ţi-aduci aminte ce s-a ars în foc?

Câteodată spui că-ţi e chiar bine,
Dar gândului nu poţi să-i dai răspuns,
În vis te simt că teamă-ţi e de mine
Şi tristă, plângi, tot timpul pe ascuns.

De câte ori, ţi-ai vrut a fi trăire,
Un fapt al vieţii doar obişnuit,
Şi-nfăptuind absurda amăgire
Te-ai întrebat de cumva n-ai murit?

Până mai ieri erai învingătoare,
Azi ştiu că-ţi spui că e deja târziu,
Un vechi, dar mare, adevăr, te doare,
Şi doare şi mai mult că eu îl ştiu.

Te-ai rătăcit... Te-ntrebi de ai păcate,
Şi nedormind, în miez de nopţi te cerţi,
Împacă-te, chiar dacă ai dreptate,
Eu te-am iertat, încearcă să te ierţi.

Cu tine, prin tine

Marei Darie

Vorbesc cu tine şi îţi spun de toate,
Acolo, sus, e dat să ne-ntâlnim,
Ceea ce crezi acum că nu se poate
Vom fi... va fi... de noi n-o să fugim...

Şi-ţi spun... şi ştiu... stihii pe drum se-arată
Să-ţi spună să te-ntorci, că e normal...
Le ştiu că le-am văzut cândva, odată,
Când m-atrageau spre al pierii val...

Doar ţie-ţi spun ce altora n-aş spune,
Şi ai să ştii povestea-mi întru tot,
În tine, tot ce spun, o să se-adune,
Tu vei vorbi de eu n-am să mai pot...

Şi am să-ţi scriu de n-o să am puterea
Cuvântul să-mi auzi când îl rostesc,
Pe de-a întregul, nu doar ce îmi e vrerea,
Din tot ce-nseamnă traiu-mi omenesc...

Am aşeptat destul... pot încă-o viaţa,
Dar azi ni-i dat a fi înălţător,
Chiar dacă suflete se vând în piaţă
Eu ştiu, că-i dat, prin tine, să nu mor...

Scrisoare Dianei

De-aici, de unde sunt, din depărtare,
Spre cer privesc şi-l văd ca e-nnorat,
Şi-ţi scriu, fetiţa mea, când vei fi mare
Să ştii că de-am tăcut, nu te-am uitat.

Privirea mi se-nvârte printre stele,
De te-aş găsi... măcar să te privesc,
Eu ştiu că tu acum te joci cu ele
Şi trei Arhangheli jocul ţi-l păzesc...

Tu amintiri nu ai deloc cu mine,
Şi-i drept că nici nu spun ceea ce fac...
De-aş fi putut aş fi venit la tine...
N-am cum, fetiţa mea... De-aceea tac!

De-o fi s-apuc, cândva, o zi, o noapte,
Povestea vieţii mele am să-ţi spun,
Şi nu să plâng, sau, prefăcut, în şoapte,
Să crezi că doar cuvinte mari adun.

Am înţeles în felul meu ce-i viaţa,
N-am luat modele, n-am trăit supus,
Şi-a trebuit cu capul să sparg gheaţa
Ca să privesc nu-n jos, ci doar în sus...

Îţi scriu, din trista mea îndepărtare
Ceea ce cândva-n cărţi o să citeşti,
Să fii mereu frumoasă, să creşti mare
Şi tot ce-ţi vei dori să împlineşti.

În ziua-aceasta eu îţi sunt departe,
Şi pot să merg, cât dat îmi e, la pas,
Nici de-a visa frumos eu nu am parte...
Doar sufletul e tot ce mi-a rămas...

Acum în viaţa asta, eşti prea mică
Să pot măcar cu tine să vorbesc...
Să nu te temi, să nu îţi fie frică,
De spusa celor ce, prin spate doar, lovesc.

Azi sunt sărac, dar eu tot am puterea
Să nu mă ştiu un vierme, târâtor...
De voi pleca, eu n-am să-ţi las averea,
Dar numele-ţi va fi nemuritor.

Fetiţa mea, mă iartă… tac, dar scriu...
Să ştii că tatăl tău e încă viu...