Priveşte-mă! Când stau în faţa ta
Mi-s ochii duşi spre timpul viitor,
Spre ceea ce eu ştiu că s-ar putea
De azi, a fi, destin împlinitor.
Din drumul meu ce pare că-n neştire
Se prelungeşte mult şi-ntortocheat,
Eu m-am oprit... Îmi vii din amintire
Maria... Tu... Aceeaşi de-altădat’.
Din vremuri vechi, de prea puţini ştiute,
Când pe Pământ era la fel de rău,
Eu am plecat pe căi necunoscute,
Iar tu te-ai rătăcit de drumul tău.
Spre vremuri noi ce le-aşteptam să vină
Am învăţat ce-a fost de învăţat,
E timpul azi de a ieşi-n lumină
Nedespărţiţi, la fel ca altădat’.
Când suntem amândoi clădim o lume
În care gândul nu mai e ascuns,
O lume care, dacă-i dăm un nume,
Oricărei întrebări îi e răspuns.
S-au întâmplat atâtea-n vremi apuse
Atâtea deznădejdi ne-au încercat,
Cuvintele de-acum tu le ştii spuse,
Ţie, Marie, ca şi altădat’.
Priveşte-mă! Nu sunt deloc departe,
Ridică-ţi ochii, cerul e senin,
Nici-o furtună nu ne mai desparte,
De-ţi vrei trăirea vieţii-n sens deplin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu