miercuri, 14 decembrie 2011

Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!

luni, 28 noiembrie 2011

Cumpăna de timp

La cumpăna ce-mparte noaptea-n două
O vorbă-ţi voi rosti, să-ţi aminteşti
Rostul ce-l am în viaţa noastră, nouă,
Eternizat prin tot ce-mi dăruieşti.

Timpul ce-a fost, acum, îl simţi pe moarte,
Avid de-a fi mereu de neuitat,
Tu ştii că drumul merge mai departe,
Uitând că n-avem rost îngenuncheat.

Mă ştiu că sunt un om acum în umbră,
Itinerant pe drumul dintre sus şi jos,
Voindu-mi treceri, când gândirea-mi sumbră
Evită a-şi dori trăi frumos.

Iluzii pier şi-ncep să reapară,
Forme de crez spre soartă şi destin,
Ironizând ce-a fost odinioară,
Strivind al aşteptării mare chin.

Oricum priveşte-n zare... O lumină
Te lasă a te şti că ai să fii
Izvorul vieţii ce, fără de vină,
E datul tău de-a pururi şi-n vecii.

duminică, 27 noiembrie 2011

Paşi spre timpurile noi

Covor de flori sub paşi să ţi se-aştearnă,
Să nu te-atingi de-al lumilor noroi,
Şi-n jur, un alb, imaculat, de iarnă,
Va fi decorul timpului de-apoi.

Purtată-n braţe, spre o zi de mâine,
Te vei fi tu, sub cerul înstelat,
Şi ai să ştii că zboru-ţi aparţine,
Eu am să ştiu că zborul ţi-am vegheat.

Vom merge noi, privind spre Carul Mare,
Să ne-ntâlnim cu cei ce vin spre noi,
Ca să putem să ştim că timpul moare,
Şi paşii nu se fac spre înapoi.

De dedesubt se-aud, plângând, sirene,
Chemându-te spre vremuri din trecut,
Când plânsul îl simţeai curgând prin vene
Şi orizontul nu-ţi era nicicând văzut.

Te cheamă îngeri să le fii aproape,
La ceas de seară şi în zori de zi,
Când cerul în văpăi coboară-n ape
Să te înveţi că tu vei nemuri.

E vremea de-a grăbi acele fapte
Ce-au stat să te aştepte să revii,
Ca tu să pui pecetea, într-o noapte,
Pe ceea ce va fi şi ce vei fi!

Purtată-n gând şi-n vorbe şi speranţe
Înalţă-te-ntr-a vieţii cutezanţă!

vineri, 23 septembrie 2011

În roşu, în toamnă

Loredanei Dănoiu
Îmbracă-te în roşu
şi fii frumoasa doamnă
Ce-mi dă din nou puterea
de-a nu privi-napoi,
Când timpul dă să treacă
din vară înspre toamnă
Şi-şi încrustează-nsemnul
în tot ce suntem noi.

De-a fost atâta vară
cu gust de foc şi sete
Ce-a ars până şi cerul
şi norii-s azi de fum,
Să nu îţi fie teamă
că ploaia lasă pete,
Eu, chiar şi prin cenuşă,
spre tine îmi fac drum.

Trăieste-aceste zile
ce par că-s infinite
În care se mai simte
că arşiţa e-n toi...
Răbdarea nu ţi-o pierde...
Eu ştiu că sunt ispite
Ce pentru-a ne convinge
ne-ngroapă în noroi.

În toamna aburindă
de sânge şi motive,
Deschideţi ochii mândri
şi aşteaptă-mă! Eu vin,
Şi nu m-ascund în taine
sau motivări tardive,
Când spun că îmi ştiu rostul,
dar ţie mă închin.

Îmbracă-te în roşu,
să-mi fii frumoasă doamnă,
Cu gândul te ridică
spre cerul înstelat,
Te bucură că-ncepe
această scurtă toamnă
Ce ne va fi-mplinire,
cu sens de rod bogat.

Priveşte cerul nopţii
ascuns de ceaţa deasă
Să poţi găsi-nţelesuri
la toate câte-au fost,
Din marea rătăcire
mă-ntorc acum acasă,
Mă-ntorc venind spre tine
să dăm vieţii rost.

Dezbracă-ţi haina neagră,
nu-ţi este potrivită,
Arsuri simţeai în suflet,
acum e-al vieţii foc,
Şi caută-mi privirea
şi lasă-te privită,
Să ne redăm puterea
de a avea noroc.

Eu vin din lumi uitate,
de mulţi necunoscute,
Ştiind că pragul umbrei
e lesne de trecut,
Să conturăm prin fapte
hotare absolute,
Să fim perechea Phoenix
ce-n foc a renăscut!

Îmbracă-te în roşu
să fii frumoasă, doamnă,
Şi lasă-te purtată
de sufletu-ţi senin,
Priveşte doar în faţă
să simţi că-i prima toamnă
În care nu-ţi e frică
de iernile ce vin...

luni, 1 august 2011

Gramatică uitată

Uitasem să conjug pe a iubi,
Uitasem chiar că poate exista
O linişte ce-o poate defini
Ştiind ca munţii poate răsturna
Atunci când e trăit şi nu doar spus...
Ori doar rostit, precum o vorbă-n plus...

Iubesc, iubeşti, iubim... ce ar mai fi?
Se poate cu altceva completa?
Eu ştiu acum că iar îl pot rosti
Şi înţeles deplin îi pot reda,
Al vremii pas îl simt că-mi e sortit
Şi sunt din nou grăbit... foarte grăbit!

Gramatica iubirii-n mod normal,
Cuprinde toate formele concrete,
Şi dă un sens trăirii în real
Şi-i apa vietii ce se bea cu sete...
Iar azi îmi amintesc... Şi înţeleg
Că-i timpul să conjug... Nicicum nu neg...

luni, 20 iunie 2011

Rugăminte spre a fi

De m-ai lăsa, tristeţea, ţi-aş fura
Să poţi să fii mereu cea care-ai fost,
Să redevii cea care poate-avea
Puterea de-a-mplini al vieţii rost.

Şi te-as răpi, să ştiu ca nu-ţi mai pasă
De cei ce nu se-ndură şi lovesc,
Şi tot lovesc ştiind că nu te lasă
Să te-mplineşti în sens deplin, firesc.

Te-aş duce-n munţi să vezi de la-nălţime
Pe cei ce cred că-s mari deşi sunt mici,
Să uiţi de vorba spusă cu asprime,
Ce înţeles de-i cauţi te complici.

Să zbori cu gândul peste continente,
Să poţi fi stea pe ceruri fără nori,
Regenerând din gânduri inocente
În lume să te-ntorci, nu să cobori.

Şi hai mă lasă să-ţi răpesc tristeţea,
Să poţi să ştii că porţi însemn suprem,
Să-ţi simţi pulsând în suflet tinereţea
Ducându-ţi biruinţa spre extrem.

miercuri, 25 mai 2011

Te văd în vis

În vis mi-apari şi-n vis mă vezi,
În suflet totdeauna-mi eşti,
Şi-n vise poti să te încrezi
Trâind dorinte omeneşti.

Te văd în vis şi-n vis mă vezi într-una,
Vrei să mă negi, dar nu să mă renegi,
Jurată-mi eşti, şi ştii, pe totdeauna,
Dar încă te prefaci că nu-nţelegi.
Azi ştim că am trăit, cândva, degeaba,
Şi-am rătacit destul prin Univers,
Nu ne putem juca de-a baba-oarba,
Avem un drum şi-avem şi mult de mers.

Pas lângă pas, atât ni se mai poate,
Altfel ni-i dat să ne zdrobim de prag,
Putem avea, în orice sens, de toate,
Mergând doar drept, doar drept şi nu-n zig-zag!
Noi doi, trecând din viaţă-n altă viaţă,
Vom fi nu doar ce-am fost, ci mult mai mult,
Renăscători la ceas de dimineaţă,
Neîngrăditi de-al vieţilor tumult.


Prin vis ti-e dat să întelegi
De ce în gand îti sunt mereu,
Şi cum nu poti să mă renegi,
Ne reuneşte Dumnezeu.

duminică, 17 aprilie 2011

Realul, omenesc

Am să vin să-mi ştii de mine,
Să ştii ceea ce nu-i spus,
Să-nţelegi că din ruine
Pot privi numai în sus.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Şi, cum piatra-n ape crapă,
Ştiu că totu-i omenesc!

Am să-ţi las, la ceas de seară,
Drepul ce mi-l dau mai rar
De-a te şti o floare rară
Ne-ncadrată în chenar.

Visul ştiu ca o să-nceapă,
M-am trezit, pot să trăiesc,
Piatra-n ape totuşi crapă,
Ce va fi... e omenesc!

luni, 3 ianuarie 2011

Femeie, tu, Marie

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat, presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.