sâmbătă, 28 decembrie 2013

Ne suntem noi

Noi suntem două capete de lume
Unite într-un arc spre infinit,
Mulţi cred ca şi avem acelaşi nume,
Şi trăitori pe muchii de cuţit.

Am rătăcit prin viaţă multă vreme,
Şi-am închinat pocale cu pelin,
Multe nimicuri ne-au creat probleme
Ca să cunoaştem viaţa pe deplin.

Veneam spre tine şi veneai spre mine,
N-aveam grăbiţi de neopritul ceas
Şi, ne-mpăcaţi, uitam a ne abţine,
A ţine seama ce ne-a mai rămas.

Am fost şi orbi de-atâta strălucire,
Când totul de părea nelimitat
Şi nu credeam că şi o izbândire
Ne poate fi cădere în păcat.

În pieptu-ne, o muzică astrală,
Când ne-am găsit deodată s-a pornit
De-atunci zburăm în doi și verticală
E calea-nspre eternul infinit.

Am evadat spre o dimensiune
Şi Edenul ne este punct final.
Voindu-ne-mpreună, putem spune:
Iubirea ne-aparține integral.

marți, 3 decembrie 2013

Pasul, ca însemn

Mi-a fost viaţa ce mi-a fost,
Mi-a fost cu rost şi fără rost,
Azi chiar îi văd un alt contur,
Nevinovată de sperjur.

Mi-a dăruit şi mi-a luat
Să uit ce trebuia uitat,
Azi, într-un fel, convingător,
Îmi dă avânt să pot să zbor.

M-a dus în sus, m-a dus în jos,
Fără folos ori cu folos,
Azi pleacă iarăşi pe un drum
Ivit din resturi şi din scrum!

Mi-a dat puţinul îndeajuns
Să văd şi ce-i de nepătruns,
Azi, hotărâtă, pune iar
Un mare semn în calendar!

Mi-a dat nectar, mi-a dat pelin,
Să vreau să-i ştiu sensul divin,
Azi, printr-un nerostit cuvânt,
Mi-arată rostul pe Pămant!

A fost candva întâiul pas,
Al treilea doar mi-a mai rămas,
Azi îl păşesc, mi-e dat să-l ştiu...
Venit firesc, deloc târziu.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Prevestita clipă

Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.

Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.

Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.

E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...

În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...

Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.

vineri, 2 august 2013

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

joi, 1 august 2013

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există
cei ce cred că doi e doi
Ca întreg firesc al vieţii
până chiar spre cea de-apoi,
Încă mai avem o şansă
de-a trăi în mod real
Adevărul ce dă forţa
de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,
cei ce dau clipei temei,
Regăsind în fapta firii,
ca urmare şi pe trei,
Încă poate, omenirea,
să privească-n viitor,
Acceptând, fără tăgadă,
că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există
cei ce merg, în doi, la pas,
Prin deşertăciunea vieţii,
când doar ea le-a mai rămas,
Încă se mai poate spune
că prezentul e etern
Şi dezmăţul fără margini
are un picior de lemn.

Dacă încă mai există
cei ce albul îl văd pur
Doar când nu-i atins de negrul
ce-i stă totuşi împrejur,
Încă vom găsi puterea
de-a vrea a ne curăţi,
De-a trăi şi restul vieţii,
fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există
cei ce-n urmă nu privesc
Şi de “doi” nu le e temă,
pe “unu” nu-l prea-măresc,
Încă viaţa-şi are dreptul
de a nu-şi dori muri,
Încă-şi are omul sensul,
de-a trăi şi de-a iubi.

marți, 30 iulie 2013

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

miercuri, 12 iunie 2013

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

marți, 1 ianuarie 2013

Trecutul timpului prezent

Înghetaţă tot... ceasornicul refuză
Să îşi mai aibă mersul candenţat,
Ne râde-n faţă viaţa şi se-amuză
Că noi avem chiar sufletu-ngheţat.

Ai vrea să-mi spui, tu, oare, că-ţi e bine?
Eu ştiu că-ţi e ruşine să-mi spui tot,
Şi că, atunci când eşti doar tu cu tine,
Te-ntrebi cum, încă, eu, să tac mai pot...

Câteodată, rar, îmi dai de ştire
Şi-ţi aminteşti de timpuri care-au fost,
Chiar viaţa ta acum e-o amintire,
Iar timpul viitor nu-şi are rost.

Începe-n piept un ceas, uitat să bată
Şi-aşa de tine-aminte-ţi mai aduci...
Şi-ţi aminteşti alegerea-ţi ciudată
Când te-apucasei timpuri să seduci.

Iar azi, când simţi cum totul se comprimă
Şi tocmai tu baţi paşii doar pe loc,
Şi-ai devenit o simplă anonimă,
Ţi-aduci aminte ce s-a ars în foc?

Câteodată spui că-ţi e chiar bine,
Dar gândului nu poţi să-i dai răspuns,
În vis te simt că teamă-ţi e de mine
Şi tristă, plângi, tot timpul pe ascuns.

De câte ori, ţi-ai vrut a fi trăire,
Un fapt al vieţii doar obişnuit,
Şi-nfăptuind absurda amăgire
Te-ai întrebat de cumva n-ai murit?

Până mai ieri erai învingătoare,
Azi ştiu că-ţi spui că e deja târziu,
Un vechi, dar mare, adevăr, te doare,
Şi doare şi mai mult că eu îl ştiu.

Te-ai rătăcit... Te-ntrebi de ai păcate,
Şi nedormind, în miez de nopţi te cerţi,
Împacă-te, chiar dacă ai dreptate,
Eu te-am iertat, încearcă să te ierţi.