miercuri, 22 octombrie 2014

E curios, iubito...

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi alţii încă ţin să o mai spună,
Că nu ne risipim ca toţi nebunii,
Că drumul vieţii-l mergem împreună.

Noi ne suntem, cu totul, ştiutorii
Vieţii de-acum şi-a celei de cândva,
Iar faptelor de azi, fiind autorii,
Greşelile nu ni se pot ierta.

Nu mai avem nici drum spre un alt ţel,
Nu mai putem alege altceva,
Chiar dacă ne-ar vrea unii în alt fel,
Acel alt fel e doar al altcuiva.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi vor prin spusa lor să ne convigă,
Să ne dăm duşi de valuri, ca nebunii
Ce ştiu că-n Iad e foc şi vor să-l stingă.

Noi ne suntem, cu totul, tot ce-avem,
Şi suntem viaţa ce dă vieţii viaţă,
Ne suntem amuletă şi totem,
Far şi motiv, când drumul ni-i prin ceaţă.

Nu mai putem nicicând să ne-nchinăm
Singurătăţii, ce-i acum la modă,
Şi nici crezare nu putem să dăm
Celor ce cântă dezbinări odă.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi mulţi vor fi cei care or să spună,
Că n-am ajuns, prin certuri, ca nebunii,
Să ne-ndoim de rostu-ne-mpreună.

sâmbătă, 4 octombrie 2014

Mergător şi trecător

Din timpuri vechi, când gândul era gând,
Pornit din suflet și mai rar din minte,
Când ne-arătam prin fapte, nu cuvinte,
Mă simt venind, acum însă plângând.

Revăd trecutul, caut în prezent
Un înţeles misterul să-mi dezlege
Că viaţa azi e fără nici o lege,
Iar adevărul e mai mult absent.

Ochii-mi ridic și văd același cer,
Doar viaţa n-o mai văd fiind în viaţă,
Asemenea cu-n negru nor de ceaţă
Care-și acceptă rolul efemer.

Revăd prezentul, caut în trecut
Un vag motiv ce poate să-mi explice
De ce puţini mai vor să se ridice,
De ce un orb se vrea și surd și mut?

Omul se naște și acum la fel,
Merge spre moarte din copilărie...
Dar nu mai are nici o bucurie,
Și caută spre alţii un model.

Trecutu-l știu, prezentul îl trăiesc,
Și-mi este viitorul la vedere,
Cu tot mai multe rele si durere,
Și cu trăiri lipsite de firesc.

Din vremuri vechi, în vremurile, noi,
Ce vin, proorociri să împlinească,
Fiindu-mi dat, prin soarta omenească,
Păşesc şi eu, spre timpul de apoi.

duminică, 21 septembrie 2014

Dincolo de praguri

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.

Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.

Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.

Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.

Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.

Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.

Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.

Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...